Ciprian Chirileanu este un alt tânăr grafician produs al şcolii timişorene de artă şi care ne prilejuieşte câteva observaţii de fond (...) S-a ajuns în situaţia că, în momentul de faţă, grafica să fie genul artistic cel mai dens şi mai valoros reprezentat. De la o generaţie la alta, de la o şcoală la alta, se manifestă firesc continuităţi de direcţie şi de tehnică şi discontinuităţi de stil şi tematică. În acest context Ciprian Chirileanu se simte grafician, acţionează ca un grafician, lucrează respectând grafica în specificul ei de gen. Actuala expoziţie personală îl găseşte mai bine instalat într-o problematică proprie, mai clară, mai particularizată, cu un limbaj mai adâncit. Sub titlul Noduri se exprimă prin verticale şi orizontale, separate, consecutive. Deşi au acelaşi conţinut, nu se întâlnesc, nu se intersectează. Sunt străbateri, ezitante, când aglomerate, când rarefiate, sunt treceri prin structuri. Expoziţia se ordonează în benzi, fie verticale fără capăt, fie în verticale oprite la o anumită înălţime în pătrate negre, în ochi, în noduri. Structurile din tuşe, de-a lungul benzilor de hârtie, sunt legate între ele cu trasee vibratile, cumva ideea de meandre, de luncă şi de delte, evocând curgerile de apă din câmpie. (...)
Fără îndoială, un rol important este jucat de felul în care sunt realizate lucrările, după o tehnică proprie – hidromonotipie îi spune autorul. În acest caz, miza este efectul grafic spontan, aleatoriu, expresie rezultă din forma fortuită, din grafismul liber. Uşoarele intervenţii ulterioare nu alterează cu nimic dispoziţia graficii de a merge în sensul structurilor naturii. În bună parte, expoziţia este dată de felul în care lucrările sunt prezentate, de o anume aşezare a lor, de o anume ordonare, aceasta fiind responsabilă de ritmica simezelor. Jocul spaţial al expoziţiei provine din asocierea verticalelor foarte lungi – coloane ale cerului – cu verticale scurte, oprite ca nişte calonete angajate, provine, de asemenea, din asociera acelor mici pătrate care se comportă precum nişte ferestre, nişte ochi şi benzile orizontale avansând ideea unor fragmente de zare. În multitudinea de verticale, ca într-o sală hipostilă, apariţia orizontalelor linişteşte, echilibrează precum aerul din jurul statuii zeului.
Aşadar, nu se poate trece neobservat felul în care lucrările sunt aşezate, astfel încât, expoziţia trece cumva înaintea lucrărilor, impune totalitatea, abia apoi este luat în seamă accesul la fiecare lucrare în parte. Este vădită, la fel, împrejurarea că lucrările au fost realizate pentru această expoziţie, după cum se reclamă imediat caracterul expoziţiei de unicat, irepetabilă, expoziţie înţeleasă ca experienţă de realizare, expoziţie a momentului de faţă, nu realizată, nu construită prin acumulare în timp.
Ioan Iovan, critic de artă
Vernisaj Noduri, Timişoara, 2005
(text apărut ulterior în volumul Concordii cu artişti şi expoziţii, ed. Brumar, 2006)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu