Timişoara tinerilor artişti..., copertă
Ciprian Chirileanu
Dacă aş pune un titlu textului meu, aş alege o
formulă oximonorică: critică în priză indirectă. Am văzut atelierul artistului,
mi-a răsfoit, cu o mare generozitate, lucrări de gravură, acuarele, dar nu l-am
surprins „în mişcare”, în performance-urile
lui în „spaţii neconvenţionale”, penitenciar, peşteră, aeroport sau în
instalaţiile sale. Nu l-am văzut în plonjonul lui social, în care operează
asemeni acidului azotic cu care îşi atacă plăcile de gravură. Direct şi
coroziv. În expoziţia din Penitenciarul Timişoara, solidar cu condamnaţii, îşi
întâmpină oaspeţii la vernisaj îmbrăcat în „zeghe”, uniformă de deţinut.
Condamnat să facă artă. Vârsta tânărului, la întrecere cu inteligenţa, nu-i dau
pace. Îl insomniază. Rebelul se caută pe sine într-o cauză nobilă: empatie,
compasiune pentru dezmoşteniţii soartei. Pentru asta, coboară după Euridice în
lumea umbrelor. Un descensus ad inferos.
Vrea să o aducă la lumină. El este, cu alte cuvinte, un „artist angajat”, care
şi-a instrumentat tehnica artistică în care s-a specializat: gravura, arta
desenului în general. A aservit-o, punând-o în slujba unei cauze. Afirmă, de
altfel, în doctoratul lui: „Arta dispare imediat dacă ea nu interesează
conştiinţa, devine un obiect de curiozitate sau de lux, iar artistul” lucrează”
ineficient, dacă nu se raportează conştiinţei timpului său prezent”. Evident că
arta nu dispare, dar dispare artistul care crede în acest enunţ.
În zilele senine ale
atelierului, el mângâie corzile unei lire de imagini abstracte alb-negru, sau
jubilează în faţa graţiei lirice a trunchiului de mesteacăn, lăsat de Dumnezeu
să reprezinte în natură melancolia grafică, alb-negru, a feminităţii.
În zilele mai înnorate,
viziunea sa maniheică asimilează alb-negrul gravurii, conflictelor
ireductibile: Bine-Rău, Lumină-Întuneric, Conştiinţă-Inconştient,
Ormuzd-Ahriman, (fondate de Zend-Avesta). Ca „fiu al luminii”, artistul Ciprian
Chirileanu se ia la trântă cu noaptea din el, din noi, din istorie.
Fiind ceea ce este, un scafandru, un plonjeur în social, sau în tainele Psychei, arta lui se roteşte spiralic
spre tărâmul umbrelor din noi. Le vrea spulberate sau măcar înţelese. Ce
găseşte în aceste Incursiuni, sau Scufundări (titluri ale seriilor de
gravuri) sunt stigmatele. Le gravează
ca pe nişte răni ale materiei cervicale ale unui suflet anxios. Pleacă pe
urmele lui Platon în peşteră şi mitul ei, şi vede umbrele ideilor răsturnate.
Alb-negrul gravurilor de talie sau miniaturale sunt diagramele, traseele
acestui plonjon, în pliurile şi abisurile noastre, ca în măruntaiele
pământului.
Se cunosc prea bine căile
pe care psihanaliza a încercat să arunce peste bord iraţionismul religios, să
răspundă întrebărilor cine suntem şi încotro ne îndreptăm. Pe cont propriu,
Ciprian Chirileanu reia parcursul ca o disperată încercare de a se lămuri pe
sine şi de a-şi „justifica” opţiunea poetică. Luati-i demonul ce-l locuieşte şi
îngerul îl va părăsi pe dată! Tot aşa cum, dacă îi veţi lua lumina şi umbra,
artistul va dispărea fără urmă, cu doctrina lui cu tot. Răspunsul psihanalizei
în ambele sale versante, freudiană şi jungiană, este „împăcarea cu umbra
noastră”, cerberul feroce de pază la poarta Sinelui, gazda Absolutului. Din
două una: contempli Absolutul şi te adresezi Lui, sau descoperi formula magică
a echilibrului dinamic al contrariilor din care am fost zămisliţi, dar cât mai
aproape de centru! Într-un fel, este un artist care îmi ilustrează convingerile
mai largi despre Istorie. Cultivă o imagine feminizată, un aniconism al
energiilor, al câmpurilor, şi exorcizează „operele” malefice ale Tatălui recent
dispărut. De altfel, pe portalul blogului, citează primele mele consideraţii
aşternute în 2009 despre o serie de artişti, între care citam şi numele lui:
„...Lumea contemplată, universul vizualizat de ei par o imensă contuzie,
tumorală, dureroasă. Un urlet mut, descărcat de o retorică sonoră. Un urlet
înăbuşit, imobilizat într-o cămaşă de forţă. În ipoteza mea, aceşti artişti
(printre care îl aminteam pe Ciprian Chirileanu) pot fi – printr-o reductio ad absurdum – asimilaţi flagelanţilor, secte religioase ale
Evului Mediu, care, în regiunea Mediteranei [...], au cultivat aceste ritualuri
fondate pe sentimentul de imensă vinovăţie a comunităţii, pe conştiinţa
păcatelor omului şi pe asimilarea alienării, a nefericirii sociale, unei pedepse
divine. Masochismul, autopuniţiunea erau soluţia cathartică, cultivată în
scopul obţinerii iertării, a mântuirii, imitaţia Calvarului lui Isus, flagelat înainte de răstignire [...].
Asistăm la un ritual purificator, penitenţial, comparabil cu cel inspirat
flagelanţilor, care, cum se ştie, s-a manifestat în interiorul unui cult nou,
în secolele XII, XIII, cel al Fecioarei Maria, pentru care această Marie Mamă
juca rolul de intercesoare a acestor vinovaţi în faţa lui Dumnezeu. Nevrozele, considerate de mulţi
specialişti, în natura acestor scenarii sacrificiale, (cu sau fără baze
freudiene, dezvoltate de complexe oedipiene), sunt toate corelative eclipsei figurii
Marelui Tată, uitat de om în Cer şi compromis de personificările lui terestre,
personificări ce figurează ca autori ai tragediilor secolului XX.”
Să conştientizăm însă că,
de două decenii, artistul a ieşit dintr-un labirint, că, liber fiind, poate face
nestingherit artă la uşa penitenciarului, la gura peşterii, la vămile
aeroporturilor, că expune la gura minotaurului răpus în 1989. Dar alţi monştrii,
mai mici, ne pândesc din umbra îngerului gardian, tocmai la intrarea în alt
labirint, care poate fi chiar şi infernul absolutei libertăţi. Problema unui
artist, cu inteligenţa şi lecturile lui Chirileanu, este că ştie sau vrea să
ştie ce face în fiecare clipă. Ce sens transportă imaginea lui. Dacă e corect
receptată intenţia sa. Un conceptualist cultivat ce nu poate pune însă căpăstru
temperamentului exuberant. În buna tradiţie a operei de artă autentice, există
un rest ce trebuie încredinţat, abandonat neştiinţei, inconştientului. Reiterez
adesea o meditaţie a lui Borges în acest sens. Cuvine-se, crede el, ca artistul
să rămână măcar în parte neştiutor de simbolismul operei lui. Epurate de
lichenii explicaţiilor, lucrările lui Ciprian Chirileanu, în diversele tehnici ale
gravurii, sunt frumoase, incitante, intrigante. Rezistă fără lestul teoretic
prin care ni se răpeşte farmecul unei receptări genuine.
